Burnout-ul: Epuizarea din spatele performantei

Dar, dincolo de zambete si ironii, corpurile si mintile noastre trag semnale de alarma, dar nu vorbim despre ele. Le acoperim cu cafea, cu replici rapide, cu planuri pentru „dupa ce trece si asta”. Si asa ne obisnuim cu un mod de a trai care, in timp, ne face sa ne stingem din interior.

Burnout-ul, desi tacut, nu este un concept vag sau o inventie moderna. In clasificarea internationala a bolilor (ICD-11), el este recunoscut si definit prin trei dimensiuni esentiale:

Epuizare emotionala si fizica — o oboseala profunda, care nu trece cu o noapte de somn sau un weekend liber.

Distantare mentala fata de munca — un sentiment de detasare sau respingere fata de ceea ce faci zilnic, care poate fi insotit de iritare, cinism sau chiar dezgust.

Scaderea eficientei personale — senzatia ca nu mai esti bun in ceea ce faci, ca totul e in zadar, ca nu mai contezi.

Cel mai greu este ca aceste simptome pot fi insotite de vinovatie.
„Poate sunt eu problema.”
„Poate doar exagerez.”
„Poate n-am destula vointa.”

Dar nu, nu este vorba despre lipsa de caracter sau fragilitate. Burnout-ul apare tocmai la cei care se implica profund, care vor sa fie de ajutor, care nu cer ajutor pentru ei insisi. Este un pret platit de cei care au mers prea mult timp peste limite — nu din egoism, ci din loialitate, din simtul datoriei, din dorinta de a nu dezamagi.

Si da, il vedem zilnic in jurul nostru.
In oameni care par functionali, dar care nu mai simt nimic.
In cei care nu se mai bucura, dar nu indraznesc sa spuna „ma doare”.
In cei care renunta la propriile nevoi pentru a sustine totul si pe toti.
Incet, dar sigur, ne obisnuim cu aceasta forma de epuizare ca si cum ar fi normala.

Dar nu este.

Burnout-ul este un simptom al unei culturi care valorizeaza mai mult performanta decat prezenta, mai mult sacrificiul decat echilibrul, mai mult tacerea decat onestitatea emotionala.
Si ceea ce toleram azi, dam mai departe copiilor nostri ca „normalitate”.

Poate nu putem schimba totul peste noapte. Dar putem incepe prin a vorbi. Prin a asculta. Prin a nu minimiza durerea celuilalt si a nu o anula pe a noastra. Prin a invata ca empatia nu este un moft, ci o alegere de igiena mentala colectiva.

Nu este o lupta doar pentru noi. Este despre copiii nostri, despre adolescentii care cred ca trebuie sa fie perfecti ca sa merite, despre generatiile care vor invata din exemplul nostru.
Ii invatam, fara sa vrem, ca oboseala se ignora si ca valoarea se masoara in sacrificii.

Psiholog Elena David Gutu